“Am învăţat limba română foarte târziu, la 15 ani, la oraş, mi-am dorit mult să învăţ această limbă, pentru că o consider o limbă plină de sens, poetică. Mi-am dat seama că a fost bine şi faptul că am învăţat târziu această limbă, pentru că mi-am format o anumită imagine a acesteia. Am fost mereu uimită de varietatea lingvistică a limbii române, de metaforele pe care le conţine. E o altă dimensiune a sinelui, pe care ţi-o conferă, de parcă aş avea două staţii, una a limbii pe care o întrebuinţez, alta, cea oferită de cuvântul echivalent al celeilalte limbi, care oferă o altă imagine. Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoţesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi”, mărturiseşte scriitoarea. “Eu cred că trebuie să fii onest, împăcat cu tine însuţi. Cred că scriind, omul se împlineşte altfel decât prin cele cinci simţuri. Scriind sunt descoperite lucruri din altă dimensiune. Atâta timp cât scriu, îmi dau seama măcar un pic cum ar putea decurge viaţa, dar când termin textul, iară nu mai ştiu”, este confesiunea Hertei Muller, scriitoare născută în România, exilată în Germania şi laureată a prestigiosului premiu Nobel pentru literatură.
Cu simplitatea gesturilor mari, Herta Muller povesteşte, pe ton domol, cum a plecat din România şi cum nu a ajuns să se despartă de ţara în care a crescut, chiar dacă tot în ea a trăit marile dureri. Unele dintre ele, cele mai multe de nevindecat, dar mărturisite cu atâta onestitate, încât nu compasiunea este sentimentul pe care îl trezeşte, ci curajul de a ne asuma, fiecare dintre noi şi toţi împreună, istoria. “Din societatea românească am fost exclusă pe motive politice, cumva, ca şi când nu aş fi aparţinut acelui loc. Am ajuns în Germania, unde am fost considerată dintotdeauna româncă. În România am fost privită mereu ca o nemţoaică, am fost mereu considerată altfel, diferită”. Sentimentul de excludere “m-a făcut adesea să sufăr, dar l-am considerat, în final, ca pe un fapt şi atât. Nu poţi constrânge un om să dezvăluie ceea ce gândeşte. Dacă prin ceea ce cred şi gândesc nu pot dovedi că aparţin unui loc, ce mai rămâne de făcut?”, spune Muller.
